„Îmi spun lucrul acesta în fiecare zi. Îl repet din nou şi din nou. Îmi e frică că atunci când e greu să nu cumva să uit!”

Mai sunt două săptămâni şi echipa noastră îşi ia la revedere de la anul 2015. Anul acesta, ne dorim să petrecem aceste zile celebrând oamenii cu care şi pentru care lucrăm.

EI sunt cei care ne dau putere şi încredere să continuăm. EI sunt cei care ne sunt alături în lupta cu propriile noastre limite.  Ei sunt cei care ne-au rămas alături chiar şi atunci când nu am ştiut răspunsul la toate întrebările, când poate nu am luat cele mai bune decizii, când am făcut greşeli.  EI sunt cei alături de care ne-au bucurat, am învăţat, am mâncat la aceeaşi masă şi mai ales, cu care  am muncit cot la cot.

Oameni dragi, vă mulţumim că suntem Împreună!

 

Astăzi vi le prezentăm pe doamnele Anişoara şi Elena. Sunt două surori, una educatoare şi cealaltă învăţătoare, şi împreună schimbă comunitatea din care fac parte.

 

„Îmi spun lucrul acesta în fiecare zi. Îl repet din nou şi din nou. Îmi e frică că atunci când e greu să nu cumva să uit!”

 

În Gulia, de lângă Dolhasca, locuiesc Anişoara, educatoare la grădiniţa şi Elena, învăţătoare la şcoala generală.

„Eram opt în familie: patru fete şi patru băieţi. Mama avea grijă de noi, o ajutam cum puteam, iar tata….of…tata muncea zi şi noapte să ne ţină pe noi la şcoală. Şi toţi avem şcoală: liceu, licenţă, masterat. Toţi.  Dacă nu erau părinţii  noştri, era vai de noi. Nu ştiu dacă m-aş fi descurcat în locul lor. Acum am şi eu copii, patru chiar! Ştii, mă gândesc des cum m-aş descurca eu dacă aş fi fost în situaţia părinţilor. Era greu atunci, un singur salariu, să îmbraci opt copii, să îi dai la scoală…îţi dai seama câte caiete?”

Astăzi, Anişoara şi Elena urmează exemplul părinţilor lor şi poate că de aceea,  se înţeleg atât de bine cu părinţii copiilor. „Părinţii au devenit mult mai interesaţi. Nu au toţi bani să cumpere materiale de ne trebuie nouă pentru activităţi, dar ne descurcam de fiecare dată cu ce şi cât avem.  Cred că au văzut că încerc să fac lucruri deosebite şi mă ajută. Mă bucur mult că sunt interesaţi. Mai ales mamele!”. De multe ori, spun ele, merg din casă în casă şi vorbesc cu părinţii despre notele copiilor, nevoile fiecăruia, despre temele pe care trebuie să le facă şi despre cum ei, părinţii, îi pot ajuta, chiar dacă nu ştiu să citească. „Eu vorbesc în romani. Pe copii, când sunt la mine, mici, la grădiniţă, îi învăț şi limba română. Aşa îi e mai uşor şi soră-mii, Elena. Cu părinţii, vorbesc tot timpul. Le spun că fără şcoală nu se poate face nimic. Şi eu cred că au înţeles! Anul acesta au venit mult mai mulţi copii la grădiniţă! Nu mă aşteptam!”.

În întâlnirile lor  zilnice cu copiii şi cele săptămânale cu părinţii, Anişoara şi Elena repetă un singur lucru. „Îmi spun lucrul acesta în fiecare zi. Îl repet din nou şi din nou. Îmi e frică că atunci când e greu să nu uit. Îmi spun mie, soră-mea îşi spune ei, şi amândouă spunem părinţilor că cel mai important şi bun lucru pe care îl putem face e să le transmitem copiilor încrederea că pot să reuşească. Indiferent de orice. Trebuie să cerem de la ei, noi ca învăţătoare şi ei ca părinţi, să cerem de la copii mai mult. Ştiu că ei pot! Îi văd în fiecare zi şi cred în ei până la Dumnezeu şi înapoi.”

1

 

Be Sociable, Share!

Leave a Reply