Cum am început din nou să visez într-o zi ploioasă de martie. Terni Godi – Despre puterea de a Visa

 

Aveam să ajung la Şcoala nr. 2 din Jilava, într-o după-amiază ploioasă din luna martie a acestui an, împreună cu o delegaţie de experţi din Olanda, venită pentru un schimb de experienţă şi exemple de bune practici în România. Până să ajungem în locul de întâlnire, la realitatea aglomeraţiei specific bucureştene s-au mai adăugat şi ploaia, norii şi frigul.

Umbrele de nemulţumire acumulate în trafic aveau să dispară într-o clipă, de cum am păşit pe uşa şcolii din Jilava.  Ne-au întâmpinat  elevi de la clasa a V la a VIII,  plini de viaţă, cu un zâmbet molipsitor, bucuroşi că au oaspeţi. Împletirea dintre respect, inocenţă, curiozitate şi timiditate era perfect întruchipată în aceşti copii.

Alături de ei era prezent şi mentorul, Beni, cel cu care s-au întâlnit săptămânal pentru activităţi interactive, ce depăşeau curricula şcolară: jocuri, vizionare de filmuleţe educative, discuţii. Şi un ochi neexperimantat în relaţiile interumane, putea uşor să îşi dea seama că legătura dintre mentor şi elevi era una specială.

De la Beni, mentorul absolvent de ştiinţe politice, am aflat că  ceea ce l-a motivat spre a se implica în activitatea de mentorat în ciuda faptului că deja avea un program încărcat (după cum îmi destăinuia mai târziu), a fost dorinţa de a face ceva pentru copiii din scoala în care şi el a fost elev cândva.  În acea ocazie au discutat despre deşeuri, reciclare, sustenabilitate, responsabilitate faţă de natură şi faţă de societate.

De la elevi am  descoperit că îşi doresc să devină poliţişti, medici, avocaţi, profesori, asistenţi medicali, actori, muzicieni, politicieni – în mod neaşteptat, cam tot spectrul de profesii de care societatea are nevoie – toate concentrate într-un singur loc, o şcoală din mediul rural. În acel moment, inima mea a început să bată mai tare.

Copiii din scoala din jilava, nr.2, au vise ce depăşesc cu mult raza localităţii în care învaţă. Pentru că prin mentorat (un concept relativ nou pentru învăţământul românesc) li s-au oferit modele pentru viaţă şi nimeni nu poate contesta rolul crucial al modelelor în formarea unei persoane, atât în etapa socializării primare cât şi în etapa socializării secundare. Pentru că în faţa imaginaţiei unor copii în formare, obstacolele nu au nici o putere. Pentru că a visa şi a dori mai mult, e ceva ce nimeni nu îţi poate lua: nici condiţiile de viaţă, nici sărăcia, nici discriminarea.

Important este ca noi, adulţii, cei care am uitat resemnaţi să visăm, să oferim sprijin acestor vise să îşi găsească împlinirea. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la aceşti copii, e că am văzut prin ochii lor România de mâine, care se doreşte  a fi una cu siguranţă mai bună, educată, implicată civic, căreia îi pasă de viitor. Şi uite aşa, într-o după-amiază rece şi ploioasă de martie, în şcoala numărul 2 din Jilava, am început din nou să visez.

Am părăsit locul, copiii, şcoala, marcat sufleteşte, răscolit şi cu un anume soi de nostalgie. Abia după ce am ajuns acasă, aveam să realizez de ce: în visele acestor copii m-am regăsit, rătăcit pe mine însumi, acum mulţi ani în urmă.

Captură

Be Sociable, Share!

Leave a Reply